V-or duce, oare, alegerile anticipate la înlăturarea dictaturii în RM?
Dacă pornim de la premisa că în RM este instaurată dictatura, trebuie să clarificăm ce fel de dictatură este aceasta.
La general, regimurile dictatoriale pot fi clasificate în două forme: a) regim dictatorial consfinţit prin lege, unde unui grup social i se atribuie puterea totală în stat; b) regim dictatorial realizat prin uzurparea puterii în stat, unde legea se aplică doar în interesul unei grupări ce se vede la guvernare şi se neglijează obraznic atrunci, cînd nu satisface interesele acestei grupări.
Evident, cadrul legislativ din RM nu întruneşte caracteristicile primei forme de dictatură. Să vedem, însă, dacă în RM are loc uzurparea puterii în stat. Dacă da, atunci de către cine, în ce mod şi la care valori supreme, dar şi la alte drepturi fundamentale se atentează?
V-om începe cu unele precizări, referitor la actul de uzurpare a puterii în stat.
În forma sa clasică, uzurparea puterii în stat porneşte de la răsturnarea unei guvernări existente şi instaurarea unei noi guvernări prin neglijare a normelor legale şi, mai mult sau mai puţin, prin aplicare de forţă. În acest caz, fenomenul de uzurpare a puterii în stat este generat şi săvîrşit de către subiecte care, la acel moment, nu deţin respectiva putere. Putem întîlni în RM o astfel de formă, de uzurpare a puterii în stat? Sigur că nu. Această siguranţă devine cu atît mai fondată cu cît actuala guvernare continuă insistent să acuze opoziţia, România, oameni de afaceri, etc. de o presupusă tentativă de lovitură de stat din 7 aprilie 2009, ne prezentînd, în acest sens, nici un argument de esenţă, ba chiar risipindule şi pe cele declarate aberativ în ziua evenimentului.
O altă formă de uzurpare a puterii în stat este cînd aceasta se impune şi se gestionează chiar de primele persoane ale guvernării, existente la momentul respectiv în stat, avînd ca scop menţinerea sa, necondiţionat, la putere. Revenind, prin această prismă, la situaţia din RM, trebuie să urmărim comportamentul actualei guvernări în cîteva aspecte.
Primul, se referă la scopul şi modul de folosire a emblematicii comuniste. Liderii actualei guvernări care sunt şi lideri ai PCRM, în special V. Voronin, au recurs la reanimarea emblematicii comuniste pentru că astfel se putea mai uşor şi mai operativ de a readuce o mare parte din populaţia RM în acea stare de psihoză , predispusă manipulrii. Mai uşor şi mai operativ, pentru că existau mai multe motivaţii: nostalgia după iluzia stabilităţii din URSS; majoritatea populaţiei social active de la începutul anilor nouăzeci au fost membri ai PC din URSS, cînd se ştia că nu era posibil să realizezi o carieră fără a fi comunist; denaţionalizarea, rusificaea şi mancurtizarea populaţiei autohtone în perioada sovietică prin contrapunerea entităţii sale etnice, originilor sale naţionale. Totodată, modul în care se reinjectau desensibilizantele ideologice, consta în folosirea sistematică a tuturor ocaziilor care produceau impresii asociative cu evenimente din trecutul sovietic: sărbăorirea tuturor sărbătorilor cu caractr ideologic realizate şi în perioada sovietică; adevărurile comuniste sînt redate ca adevăruri în ultimă instanţă; toţi, care nu se alătură comuniştilor sunt etichetaţi ca fascişti, naţionalişti, extremişti, duşmani ai poporului şi ai statalităţii,etc. Mai existau şi mai există multe alte metode similare.
Al doilea apect, se conţine, în evenimentele, care au adus şi au readus PCRM-ul, cu Voronin în frunte, la guvernare. Aceste evenimente pornesc de la prima conlucrare evidentă a PCRM şi FPCD în acordarea votului de neîncredere Guvernului Sturza în noiembrie 1999. Conlucrarea dintre Voronin şi Roşca a continuat pînă în prezent şi mai continuă, conlucrare care ne demonstreză pe toată durata ei că persoanele menţionate sînt în stare să recurgă la orice, pentru aşi asigura interesele personale.
Deci, noiembrie 1999, vot de neincredere Guvernului Sturza, acţiune menită, pe de o parte, să blocheze şansele RM de a păşi pe calea integrării europene, pe de altă parte, să realizeze remanieri de cadre în Guvern, remanieri care, să contribuie la discreditarea ADR-ului şi a democraţiei, la general şi să provoace alegeri parlamentare anticipate.
Un alt eveniment este modificarea formei de guvernămînt în RM din republică semiprezidenţială în republică parlamentară, eveniment realizat la 5 iunie 2000, cu cîteva luni înainte de alegerile prezidenţiale. Această manevră a fost inspirată şi promovată de FPCD şi susşinută de PCRM pentru a nu admite posibilitatea alegerii unui Preşedinte al RM incomod lui Voronin şi Roşca, în apropierea alegirilor parlamentare anticipate, planificate de a fi provocate pentru februarie 2001, care , în consecinţă, s-au soldat cu o victorie zdrobitoare a PCRM- ului.
Al treilea eveniment, corespunzător, se realizează după alegerile parlamentare din 2005, cînd s-a pus sub îndoială şansele lui Voronin de a se menţine, în majoritate, la putere. Dacă se ajungea la alegeri antlcipate prin blocarea alegerii Preşedintelui Republicii, putea fi actualizată problema fraudării alegerilor de către PCRM. Acest fapt putea să scadă din popularitatea PCRM-ului şi să-l plaseze la anticipate în opoziţie. Pentru a evita riscurile pentru Voronin, situaţia este salvată, iarăşi, de Roşca care, de data aceasta, a recurs chiar la autodemascare, prin trădarea din 5 aprilie 2005. Este evident, că caracterul manevrelor, manipulărilor şi transformărilor, din acele situaţii dificile pentru ajungera şi menţinera lui Voronin în virful puterii, relatate mai sus, nu au nimic comun cu doctrinele politice sau principiile programatice ale PCRM şi FPCD, fiind orientate spre realizarea intereselor personale ale lui Voronin şi Roşca de a se menţine în vîrful puteri cu orice preţ.
Al treilea aspect este de sistem şi structură. Acel material uman despre care sa vorbit mai sus, trebuia să fie adus şi menţinut permanent într-o stare de psihoză, predispusă manipulrii – o condiţie esenţială pentru realizarea intereselor personale de către Voronin de a se menţine în vîrful puteri. Pentru aceasta Voronin and Co avea nevoie de un sistem de administrare corespunzător şi o structură teritorial- administrativă respectivă, realizînd, astfel, restabilirea verticalei puterii în stat în cea mai expresivă manieră sovietică:
a) Revenirea la împărţirea administrativ-teritorială în formatul în care nici o unitate administrativ-teritorială, fie de nivelul I, fie de nivelul II, nu este în stare să existe pe principii de autofinanţare fără alocaţii de la bugetul de stat; b) Procesul decizional, în special, ce ţine de elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului se realizează prin aplicarea formală a legislaţiei din domeniul administraţiei publice locale în scopul executării dispoziţiilor şi indicaţiilor neoficiale ale puterii centrale; c) Subordonarea justiţiei şi a mass-media publică puterii politice centrale; d) Politică fiscală pe principii de loialitate puterii şi intereselor de grup; e) dispersarea şi confruntarea societăţii civile prin implimentarea paralelismului structural pe domenii de activitate în sectorul asociativ; etc..
Încă un aspect al procesului de uzurpare a puterii în RM vizează atitudinea organizmelor internaţionale faţă de procesele din RM. Din păcate, instituţiile abilitate ale organizmelor internaţionale au avut o atitudine caracterizată printr-un formalism ineficient şi iresponsabil, după cum au recunoscut recent şi reprezentanţi ai acestor organizme prin declaraţii separate sau prin rezoluţii ale unor înalte foruri, cum ar fi Parlamentul European şi Consiliul Europei. Anume o astfel de atitudine a favorizat realizarea celor relatate în aspectele precedente şi, complimentar la aceasta, l-a determinat pe Voronin cu PCRM-ul său, dar şi pe o parte mare din socieate să-şi întărească definitiv convingerea că actuala guvernare este de neînlăturat de la putere. Această convingere a guvernării şi a adepţilor săi zombaţi, cît şi disperarea, care provine din aceleaşi circumstanţe, a unei alte părţi a populaţiei care, în adîncul sufletului, totuşi, nu agrează actuala guvernare, dar, din senzaţia de inutilitate de acţiune, a devenit loială puterii, pe de oparte, şi activizarea ,de la alegerile locale din 2007, a unor politicieni de factură pronunţat anticomunistă care consolidează în jurul ideilor sale tot mai mulţi susţinători activi, pe de altă parte, l-au făcut pe Voronin să devină mai încrezut, în atotputernicia sa, dar, respectiv, şi mai înrăit. Calităţile date l-au instigat pe Voronin să promoveze insistent în toate domeniile societăţii şi să realizeze personal un cmportament total desfrînat atît în campania electorală din 2009, cît şi în perioada post electorală, care a culminat cu oficializare, de la tribuna centrală a Parlamentului, a acuzaţiilor nefondate la afresa opoziţiei, încălcînd prezumţia nrvinovăţiei şi oricare norme de corectitudine. La fel s-au neglijat în esenţă toate recomandările instituţiilor europene, sfidînd astfel, dreptul internaţional. Voronin a dispus abandonarea investigării actelor de vandalism şi de încălcare a drepturilor omului.Voronin îşi permite făţiş să încalce legislaţia cu privire la instituţiile supreme în stat-Parlamentul şi Preşidenţia. Voronin a transformat Curtea Constituţională într-o organizaţie politică care refuză să-şi execute atribuţiile stabilite în legislaţie. Practic toate organele puterii în stat se află în serviciu lui Voronin, pentru care motiv, el a avertizat partidele din opoziţie că v-or pierde catastrofal la alegerile parlamentare anticipate, PCRM obţinînd tocmai 80% din mandate.
Cele expuse aici nu încheie şirul de argumente, dar şi acestea reprezintă deja o bază suficientă pentru a constata, cu părere de rău, că în RM este instaurată dictatura lui Voronin şi a complicilor săi.
Ce reprezintă, deci, dictatura comunistă, a lui Voronin?
Dicatura lui Voronin este o dictatură a dublelor standarde, a legilor nescrise, a paralelismului social şi instituţional, a economiei tenebre, a autorităţilor lumii interlope prin inversare cu organele de drept, a minciunii şi manipuării. În concluzie, dictatura lui Voronin este o violare a integrităţii fizice şi psihice a persoanei, o violare a integrităţii naţionale a populaţiei autohtone, în consecinţă, o violare a suveranităţii care aparţine, în exclusivitate poporului.
Pare a fi puţin posibil ca, în circumstanţe, reflectate aici, să fie înlăturată dictatura comunistă din RM pe cale judiciară.
Demascarea adevăratelor scopuri ale guvernării dictatoriale, restricţionarea instrumentariului antidemocratic, aplicat de dictatură şi, în consecinţă, înlăturarea dictaturii se dovedeşte a fi mult mai posibilă, aplicînd corect şi adecvat procedeele politce respective. Anume această sarcină şi-a asumat opoziţia parlamentară, implicînduse într-un proces complex şi foarte anevoios, dar care este unica şansă pentru RM de a păşi pe făgaşul adevăratei democraţii. Pornind de la prezentarea probelor de fraudare a alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009, mai apoi, rezistănd provocărilor la violenţe, monitorizînd protestele paşnice şi urmărind respectarea drepturilor omului, sensibilizînd opinia publică internaţională vis-a-vis de procesele din RM, demonstrînd voinţă şi caracter la (ne)alegerea Preşedintelui RM, partidele parlamentare de opoziţie au reuşit să finalizeze prima etapă a procesului politic de înlăturare a dictaturii, etapă care a culminat cu provocarea alegerilor parlamentare anticipate.
Urmează ca opoziţia parlamentară, rămînînd consecventă, să găsească modalităţile politice de a insista asupra realizării cerinţelor sale, declarate de la tribuna centrală a Parlamentului, ca precondiţie neapărată pentru demararea alegerilor anticipate. În acest sens, opoziţia nu trebuie să treacă cu vederea nici cel mai neînsemnat capriciu al guvernării dictatoriale. Absolut orice incorectitudine în comportamentul guvernării, abandonarea de către guvernare, măcar a uneia din cerinţile înaintate de către opoziţie la şedinţa Parlamentului din 3 iunie 2009, trebuie sancţionate politic, dar şi civic, pînă şi la nesupunere civică autorităţilor care sfidează orce normalitate.
Procesul de eliberare naţională, desovietizare, decomunizare şi democratizare a RM a fost sistat de guvrnarea comunistă şi trebuie reluat de la început, societatea avînd tot dreptul moral de a aplica metodele adecvate situaţiei, aşa cum s-a procedat în toate ţările foste socialiste şi foste sovietice care au ajuns astăzi în familia unită a Europei.
Putem constata că, la răscrucea anilor 80 – 90, au existat mai multe circumstanţe favorabile, cu un anumit specific pentru fiecare ţară, care au fost la timp şi pe deplin valorificate şi fructificate în procesul de decomunizare a societăţii, circumstsnţe de care nu se mai poate face uz în situaţia actuală, în care se găseşte RM. Cu toate acestea, prin comportamentul opresiv, ipocrit şi alienant al guvernării, prin voinţa electoratului care a votat partidele de opoziţie, pin persistenţa acestor partide care au dat dovadă de caracter, s-a produs o breşă considerabilă în sistemul dictaturii comuniste, dirijată de V. Voronin.
Se va reuşi, oare, ca, generate de această breşă, alegerile anticipate să ducă la înlăturarea difinitivă a dictaturii comunist-voroniniste?
Există foarte multe analize, recomandări şi prognoze despre ce şi cum trebuie de făcut ca răspunsul la întrebarea de mai sus să fie unul pozitiv. Aş vrea să mă opresc, însă, asupra unei afirmaţii, susţinută de liderii partidelor de opoziţie, precum că provocarea alegerilor parlamentare anticipate nu reprezintă un scop în sine, fiind, totodată, unica modalitate de a reveni la normalitate. Trebuie să menţionăm, în acest sens, că, conform convingerilor mai multor politicieni şi analişti politici, experţi în materie, alegerile anticipate se doresc libere şi corecte, pentru ce, este necesar ca guvernarea să satisfacă cerinţele înaintate în plenul Parlamentului de partidele de opoziţie. În concluzie, alegerile anticipate au fost provocate pentru a stopa legiferarea dictaturii lui Voronin pentru ca, ulterior, să se poată realiza cerinţele de revenire la normalitate pentru a se putea, în sfîrşit, organiza alegeri libere şi corecte, în rezultatul cărora puterea în RM ar fi cu adevărat reprezentativă. Aceasta se cere a fi logica procesului de răsturnare a dictaturii în RM şi nu invers, cînd se aşteaptă ca, în rezultatul alegerilor anticipate, să se revină la normalitate.
Logica invocată mai sus ne justifică să constatăm că la 3 iunie a demarat în timp a doua etapă a procesului de înlăturare a dictaturii. Această etapă va fi mai grea, mai istovitoare, dar poate deveni şi cea mai fructuoasă, în esenţă – etapa de revenire la normalitate, în ceea ce ţine de principiile şi procesele democratice în societatea moldovenească.
Prin similitudinea scopului care se urmăreşte în această etapă, am putea apela la experienţa prin care au trecut deja, ca exemplu, Solidaritate din Polonia, Forul Civic din Cehia şi Publicul Împotriva Violenţei din Slovenia, dar şi mişcări similare din alte ţări. Din aceste exemple, este important să însuşim faptul că în toate ţările, unde s-a realizat răsturnarea dictaturii, aceasta a fost posibil în cadrul unor procese, mult mai largi, de consolidare a societăţii, decît s-ar putea cuprinde doar în procesele pur politice.
Din considerentele de mai sus, am putea spune că, în RM este, cel puţin, prematur să vorbim de o redislocare şi regrupare preelectorală a forţelor politice necomuniste, atîta timp, cît nu sînt create condiţii pentru organizarea unor alegeri libere şi corecte, altfel spus, cît nu sînt limitate, cu nimic, presiunile dictaturii asupra procesului electoral. Este clar că dictatura nu va accepta nimic din ceea ce poate să-i zguduie poziţia sa în societate, deaceea este necesar ca opoziţia să iasă din poziţia de apărare şi să preea iniţiativa în mînile sale. Cerinţele înaintate de partidele de opoziţie trebuie să devină baza unui adevărat manifest de consolidare a întregii societăţi în procesul de prevenire sau de sancţionare a acţiunilor ilegale, necorecte, denigratoare faţă de procesele democratice din societate şi faţă de subiecţii acestor procese.
Data, cînd va fi satisfăcută ultima cerinţă invocată de opoziţie, la acea dată poate fi declarată demararea campaniei electorale pentru alegei anticipate. Numai în această ordine de idei, în rezultatul unui scrutin liber şi corect, se va putea institui un regim cu adevărat democratic, ca rezultat, dar şi ca confirmare a înlăturării dictaturii.
09.06.2009
15 iun. 2009
2 iun. 2009
25 mai 2009
Opoziţia şi guvernarea în RM la 2009
Rezultatul alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009, s-a arătat drept surpriză pentru toţi actorii din aceste alegeri, în special pentru partidele ce au devenit, conform rezultatelor, partide parlamentare – PCRM, PL, PLDM, AMN. Surpriza pe care au avut-o fiecare din aceste partide, i-a determinat pe liderii formaţiunilor date să promoveze un comportament corespunzător, la nivel de partid, în tot ce s-a întîmplat după 5 aprilie 2009. Formula acestei surprize constă în faptul că, dacă pentru PCRM rezultatul obţinut la alegeri a fost mai mare decît se aştepta să fie, apoi, pentru PL, PLDM şi AMN acest rezultat a fost cu mult mai mic decît se aştepta să obţină fiecare din cele trei formaţiuni.
Rezultatele preliminare, surprinzător de mult sub aşteptări, pentru cele trei partide anti-comuniste, declaraţiile, în pripă, despre victoria PCRM, felicitările primite de V. Voronin de la Preşedintel Rusiei pentru pretinsa victorie a comuniştilor la alegerile parlamentare, războiul mediatic dezlănţuit de guvernarea comunistă în campania electorală, cît şi alte abuzuri ale guvernării au provocat electoratul anticomunist să iasă în stradă, consolidînd, astfel, susţinătorii celor trei partide PL, PLDM, AMN.
În cadrul protestelor tot mai mult se accentuiază principala cauză a acelei surprize şocante, oferită partidelor prin rezultatul alegerilor – frauda electorală. Fraudarea alegerilor, prin derogare de la aşteptări, devine principala problemă anume pentru comunişti, pe care ei încearcă să o rezolve cu aceleaşi metode fruduloase, recurgînd la deturnarea protestelor paşnice în acte de vandalism, la ideologizarea acestor acte prin inventarea duşmanilor interni şi externi, la violenţe, la intimidare, sfidare, etc.. În aceste circumstanţe, PL, PLDM, AMN sînt constrînse să coordoneze acţiunile, manifestînduse ca o forţă unică care poate să demonstreze fraudarea alegerilor, dar şi să apere cetăţenii de dezmăţul dezlănţuit de comunişti prin intermediul organelor puterii de sta şi masmedia afiliată puterii.
Se creează impresia că în Republica Moldova a apărut o opoziţie politică reală şi puternică. Acestă impresie se bazează, în special, pe solidaritatea celor trei partide anti-comuniste în acţiunile sale vis-a-vis de evenimentele post-lectorale. Evident, acţiunile opoziţiei sînt axate pe cîteva obiective de situaţie, localizată într-un termen restrîns de timp şi pe evenimente de moment – evenimente care s-au produs în campania electorală şi în perioada imediat după ziua alegerilor. Generalizînd acele evenimente care s-au produs în perioada respectivă de timp, putem determina principalele obiective în acţiunile opoziţiei, prin prisma cărora opoziţia se arată destul de omogenă. Este vorba de fraudele comise de către guvernarea comunistă în campania electorală, inclusiv ziua alegerilor, de ilegalităţile şi crimele organizate de putere în perioada post-electorală care pun în pericol integritatea, chiar şi viaţa cetăţenilor. Sarcinile celor trei partide, ca responsabilitate morală, dar şi ca justificare a viabilităţii fiecărui din aceste partide, se identifică într-un singur cadru de acţiuni. Opoziţia este determinată să demonstreze prin probe toate fărădelegile şi întreprindă măsurile necesare, inclusiv şi prin provocarea alegerilor anticipate, pentru apărarea cetăţenilor de pericolul guvernării comuniste.
În contextul descris mai sus, fenomenul căruia i s-a dat numele de opoziţie este, cu adevărat, foarte omogen şi acest fapt demonstrează că aspiraţiile prodemocratice şi proeuropene sînt împărtăşite de un număr impunător al populaţiei din Republica Moldova. Rămîne, însă, să vedem cum aceste aspiraţii pot fi realizate.
În asigurarea principiilor democratice şi urgentarea procesului de integrare europeană, miza principală, după cum ar fi şi firesc într-un sistem democratic funcţional, se face pe cele trei partide, deja parlamentare care, prin acţiunile sale coordonate, s-au manifestat ca o forţă unificată de opoziţie pro-democratică şi pro-europeană. Această miză este justificată prin faptul că opoziţia, pentru prima dată în istoria Republicii Moldova, a mers dincolo de a se manifesta doar prin revolte şi proteste stradale sau, şi mai ruşinos, de a servi pentru mimarea sistemului politic pluralist într-o, aşa numită, formă de „opoziţie constructivă”. Opoziţia celor trei partide a avut voinţa şi capacitatea să implice justiţia din Republica Moldova în procesul electoral, obţinîn verificarea listelor electorale şi prezentarea în instanţă a probelor ce demonstrează fraudarea alegerilor. Liderii opoziţiei au dat dovadă de suficientă prudenţă, neacceptînd provocările de a fi localizată opoziţia în limita acţiunilor de proteste stradale. Mai mult, opoziţia a promovat şi a realizat acţiuni efective de monitorizare a protestelor paşnice în scopul apărării drepturilor protestatarilor. Toate aceste dovezi de viabilitate a unei opoziţii reale au culminat cu sensibilizarea autorităţilor europene în sensul abordării de către organismele europene a unor atitudini responsabile faţă de situaţia din Republica Moldova.
Evident, realizările opoziţiei reprezintă o bază serioasă pentru speranţa că Republica Moldova se va stabili pe vectorul pro-democratic şi pro-european şi opoziţiei aici îi revine rolul principal. Se ştie însă că, cu cît este mai mare speranţa, cu atît mai multe sînt temerile că ea nu se va realiza şi va rămîne doar un vis. De altfel, tot mai des întîlnim în presă diferite temeri faţă de faptul că realizările opoziţie de pînă acum nu v-or fi valorificate şi dezvoltate. Una este că poate apărea acel sau, chiar acei, „iuda” ca să transfere „votul de aur” comuniştilor, la alegerile preşedintelui Republicii Moldova. Alta e că la alegerile anticipate opoziţia se va destrăma, graţie deosebirilor doctrinare dintre cele trei partide sau pe motive de „rînză” a moldovenilor. O altă temere este că Europa va rămîne, pînă la urmă, indiferentă faţă de ceea ce se întîmplă în Republica Moldova. Mai există multe alte temeri care, de rînd cu cele menţionate, sînt doar derivate ale problemei ce reprezintă pericolul adevărat pentru şansa de aduce Republica Moldova pe făgaşul democraţiei.
Problema de a fi sau a nu fi Republica Moldova un stat democratic de factură europeană este mult mai veche. Originea şi esenţa acestei probleme se găseşte în geneza sistemului politic şi a partidelor politice din Republica Moldova. Aici s-a realizat o lovitură de sta voalată prin care a fost readus PCRM în lege (1991-1994), ca mai apoi, prin diferite manipulări pseudodemocratice, dar şi prin fraude electorale (1994-2001), PCRM să fie instalat la putere ca unicul partid ce reprezintză puterea în statul Republica Moldova (2001-prezent).
De fapt, istoricul instaurării dictaturii comuniste, afiliată intereselor Moscovei, poate fi structurat în trei etape:
1991-1994. Manevre poziţionale de forţe: a) Spargerea Mişcării de eliberare naţională Frontul Popular şi instalarea controlului asupra acestei mişcări; b) Consolidarea epigonilor sovietismului în partide politice cu denumiri simpatice în perceperea din perioada respectivă; c) Anularea legii privind suspendarea activităţii partidului comunist şi înregistrarea (27.04.1994) PCRM ca partid politic care s-a declarat succesor de drept a pcus şi al pc din rssm.
1994-2001. Consolidarea resursului administrativ în jurul PCRM ca principalul centru de gravitaţie a componentelor puterii în stat: a) Nomenclatura agrareiană şi socialistă se transferă în membri ai PCRM; b) Accedere influientă a PCRM în Parlament la alegerile parlamentare din 1998; c) La alegerile locale generale din 1999 agrarienii şi socialiştii transferă făţiş electoratul către PCRM, participînd într-un bloc – BCAS; d) Asigurarea pentru PCRM a majorităţii constituţionale în Parlament în rezultatul alegerilor parlamentare din 2001.
2001-prezent. Restabilirea verticalei puterii în stat în cea mai expresivă manieră sovietică: a) Revenirea la împărţirea administrativ-teritorială în formatul în care nici o unitate administrativ-teritorială, fie de nivelul I, fie de nivelul II, nu este în stare să existe pe principii de autofinanţare fără alocaţii de la bugetul de stat; b) Procesul decizional, în special, ce ţine de elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului se realizeză prin aplicarea formală a legislaţiei din domeniul administraţiei publice locale în scopul executării dispoziţiilor şi indicaţiilor neoficiale ale puterii centrale; c) Subordonarea justiţiei şi a mass-media publică puterii politice centrale; d) Politică fiscală pe principii de loialitate puterii şi intereselor de grup; e) dispersarea şi confruntarea societăţii civile prin implimentarea paralelismului structural pe domenii de activitate ale sectorului asociativ; etc..
În consecinţă, de la 2001 şi pînă în prezent, Republica Moldova este condusă de un singur partid – PCRM. Oricine încearcă să nu se conformeze politicii PCRM care este şi politica statului este apreciat ca disident politic. Alte partide politice au fost şi sînt concepute, în politica PCRM, ca nişte reprezentanţe a disidenţilor care sînt obraznic hărţuite pentru declaraţii şi acţiuni „antistatale”(citeşte anticomuniste). Admiterea existenţei în societate a altor partide politice devine pentru PCRM o condiţie contemporană pentru a realiza dictatura fără a-şi asuma responsabilitate deplină pentru aceasta. Populaţiei i se demonstrează puterea PCRM prin josnicia cu care guvernarea comunistă hărţuieşt partidele neloiale ei, iar organismelor internaţionale – butaforia sistemului democratic.
Actuala opoziţie riscă să nimerească în aceeaşi situaţie cu statut de partide ale disidenţilor dacă gruparea ilegală de tip mafiot care se află la guvernare prin uzurparea puterii în stat şi instaurarea dictaturii, va fi percepută de către partidele de opoziţie, în formula PCRM, ca adversar politic. Actuala guvernare a Republicii Moldova este o grupare criminală care atentează la independenţa, suveranitatea şi integritatea acestui stat(aservirea intereselor Rusiei în problema transnistreană şi nu numai), la inviolabilitatea valorilor supreme şi a principiilor fundamentale consfinţite în constituţie (Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate. Art.1 alin.3). Important, aici, este şi faptul că această guvernare antiumană a paralizat întreaga societate printr-o făţarnică şi obraznică suprapunere a intereselor sale meschine pe ideologema comunistă, construinduşi, astfel, suportul psiho-social necesar pentru “opera” sa de genocid asupra poporului Republicii Moldova. Prin urmare, protagoniştii acestei ruşinoase, dar şi extrem de periculoase opere, de rind cu ideologia comunistă care le-a servit drept acoperire justificatoare a acţiunilor sale antiumane, merită să fie supuşi unui tribunal internaţional special. Or, actul de genocid trebuie curmat pentru a evita exterminarea umană şi nu doar în urma constatării dimensiunilor acestei exterminări (în zeci?, sute?, mii? sau sute de mii? de morţi).
Rezultatele preliminare, surprinzător de mult sub aşteptări, pentru cele trei partide anti-comuniste, declaraţiile, în pripă, despre victoria PCRM, felicitările primite de V. Voronin de la Preşedintel Rusiei pentru pretinsa victorie a comuniştilor la alegerile parlamentare, războiul mediatic dezlănţuit de guvernarea comunistă în campania electorală, cît şi alte abuzuri ale guvernării au provocat electoratul anticomunist să iasă în stradă, consolidînd, astfel, susţinătorii celor trei partide PL, PLDM, AMN.
În cadrul protestelor tot mai mult se accentuiază principala cauză a acelei surprize şocante, oferită partidelor prin rezultatul alegerilor – frauda electorală. Fraudarea alegerilor, prin derogare de la aşteptări, devine principala problemă anume pentru comunişti, pe care ei încearcă să o rezolve cu aceleaşi metode fruduloase, recurgînd la deturnarea protestelor paşnice în acte de vandalism, la ideologizarea acestor acte prin inventarea duşmanilor interni şi externi, la violenţe, la intimidare, sfidare, etc.. În aceste circumstanţe, PL, PLDM, AMN sînt constrînse să coordoneze acţiunile, manifestînduse ca o forţă unică care poate să demonstreze fraudarea alegerilor, dar şi să apere cetăţenii de dezmăţul dezlănţuit de comunişti prin intermediul organelor puterii de sta şi masmedia afiliată puterii.
Se creează impresia că în Republica Moldova a apărut o opoziţie politică reală şi puternică. Acestă impresie se bazează, în special, pe solidaritatea celor trei partide anti-comuniste în acţiunile sale vis-a-vis de evenimentele post-lectorale. Evident, acţiunile opoziţiei sînt axate pe cîteva obiective de situaţie, localizată într-un termen restrîns de timp şi pe evenimente de moment – evenimente care s-au produs în campania electorală şi în perioada imediat după ziua alegerilor. Generalizînd acele evenimente care s-au produs în perioada respectivă de timp, putem determina principalele obiective în acţiunile opoziţiei, prin prisma cărora opoziţia se arată destul de omogenă. Este vorba de fraudele comise de către guvernarea comunistă în campania electorală, inclusiv ziua alegerilor, de ilegalităţile şi crimele organizate de putere în perioada post-electorală care pun în pericol integritatea, chiar şi viaţa cetăţenilor. Sarcinile celor trei partide, ca responsabilitate morală, dar şi ca justificare a viabilităţii fiecărui din aceste partide, se identifică într-un singur cadru de acţiuni. Opoziţia este determinată să demonstreze prin probe toate fărădelegile şi întreprindă măsurile necesare, inclusiv şi prin provocarea alegerilor anticipate, pentru apărarea cetăţenilor de pericolul guvernării comuniste.
În contextul descris mai sus, fenomenul căruia i s-a dat numele de opoziţie este, cu adevărat, foarte omogen şi acest fapt demonstrează că aspiraţiile prodemocratice şi proeuropene sînt împărtăşite de un număr impunător al populaţiei din Republica Moldova. Rămîne, însă, să vedem cum aceste aspiraţii pot fi realizate.
În asigurarea principiilor democratice şi urgentarea procesului de integrare europeană, miza principală, după cum ar fi şi firesc într-un sistem democratic funcţional, se face pe cele trei partide, deja parlamentare care, prin acţiunile sale coordonate, s-au manifestat ca o forţă unificată de opoziţie pro-democratică şi pro-europeană. Această miză este justificată prin faptul că opoziţia, pentru prima dată în istoria Republicii Moldova, a mers dincolo de a se manifesta doar prin revolte şi proteste stradale sau, şi mai ruşinos, de a servi pentru mimarea sistemului politic pluralist într-o, aşa numită, formă de „opoziţie constructivă”. Opoziţia celor trei partide a avut voinţa şi capacitatea să implice justiţia din Republica Moldova în procesul electoral, obţinîn verificarea listelor electorale şi prezentarea în instanţă a probelor ce demonstrează fraudarea alegerilor. Liderii opoziţiei au dat dovadă de suficientă prudenţă, neacceptînd provocările de a fi localizată opoziţia în limita acţiunilor de proteste stradale. Mai mult, opoziţia a promovat şi a realizat acţiuni efective de monitorizare a protestelor paşnice în scopul apărării drepturilor protestatarilor. Toate aceste dovezi de viabilitate a unei opoziţii reale au culminat cu sensibilizarea autorităţilor europene în sensul abordării de către organismele europene a unor atitudini responsabile faţă de situaţia din Republica Moldova.
Evident, realizările opoziţiei reprezintă o bază serioasă pentru speranţa că Republica Moldova se va stabili pe vectorul pro-democratic şi pro-european şi opoziţiei aici îi revine rolul principal. Se ştie însă că, cu cît este mai mare speranţa, cu atît mai multe sînt temerile că ea nu se va realiza şi va rămîne doar un vis. De altfel, tot mai des întîlnim în presă diferite temeri faţă de faptul că realizările opoziţie de pînă acum nu v-or fi valorificate şi dezvoltate. Una este că poate apărea acel sau, chiar acei, „iuda” ca să transfere „votul de aur” comuniştilor, la alegerile preşedintelui Republicii Moldova. Alta e că la alegerile anticipate opoziţia se va destrăma, graţie deosebirilor doctrinare dintre cele trei partide sau pe motive de „rînză” a moldovenilor. O altă temere este că Europa va rămîne, pînă la urmă, indiferentă faţă de ceea ce se întîmplă în Republica Moldova. Mai există multe alte temeri care, de rînd cu cele menţionate, sînt doar derivate ale problemei ce reprezintă pericolul adevărat pentru şansa de aduce Republica Moldova pe făgaşul democraţiei.
Problema de a fi sau a nu fi Republica Moldova un stat democratic de factură europeană este mult mai veche. Originea şi esenţa acestei probleme se găseşte în geneza sistemului politic şi a partidelor politice din Republica Moldova. Aici s-a realizat o lovitură de sta voalată prin care a fost readus PCRM în lege (1991-1994), ca mai apoi, prin diferite manipulări pseudodemocratice, dar şi prin fraude electorale (1994-2001), PCRM să fie instalat la putere ca unicul partid ce reprezintză puterea în statul Republica Moldova (2001-prezent).
De fapt, istoricul instaurării dictaturii comuniste, afiliată intereselor Moscovei, poate fi structurat în trei etape:
1991-1994. Manevre poziţionale de forţe: a) Spargerea Mişcării de eliberare naţională Frontul Popular şi instalarea controlului asupra acestei mişcări; b) Consolidarea epigonilor sovietismului în partide politice cu denumiri simpatice în perceperea din perioada respectivă; c) Anularea legii privind suspendarea activităţii partidului comunist şi înregistrarea (27.04.1994) PCRM ca partid politic care s-a declarat succesor de drept a pcus şi al pc din rssm.
1994-2001. Consolidarea resursului administrativ în jurul PCRM ca principalul centru de gravitaţie a componentelor puterii în stat: a) Nomenclatura agrareiană şi socialistă se transferă în membri ai PCRM; b) Accedere influientă a PCRM în Parlament la alegerile parlamentare din 1998; c) La alegerile locale generale din 1999 agrarienii şi socialiştii transferă făţiş electoratul către PCRM, participînd într-un bloc – BCAS; d) Asigurarea pentru PCRM a majorităţii constituţionale în Parlament în rezultatul alegerilor parlamentare din 2001.
2001-prezent. Restabilirea verticalei puterii în stat în cea mai expresivă manieră sovietică: a) Revenirea la împărţirea administrativ-teritorială în formatul în care nici o unitate administrativ-teritorială, fie de nivelul I, fie de nivelul II, nu este în stare să existe pe principii de autofinanţare fără alocaţii de la bugetul de stat; b) Procesul decizional, în special, ce ţine de elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului se realizeză prin aplicarea formală a legislaţiei din domeniul administraţiei publice locale în scopul executării dispoziţiilor şi indicaţiilor neoficiale ale puterii centrale; c) Subordonarea justiţiei şi a mass-media publică puterii politice centrale; d) Politică fiscală pe principii de loialitate puterii şi intereselor de grup; e) dispersarea şi confruntarea societăţii civile prin implimentarea paralelismului structural pe domenii de activitate ale sectorului asociativ; etc..
În consecinţă, de la 2001 şi pînă în prezent, Republica Moldova este condusă de un singur partid – PCRM. Oricine încearcă să nu se conformeze politicii PCRM care este şi politica statului este apreciat ca disident politic. Alte partide politice au fost şi sînt concepute, în politica PCRM, ca nişte reprezentanţe a disidenţilor care sînt obraznic hărţuite pentru declaraţii şi acţiuni „antistatale”(citeşte anticomuniste). Admiterea existenţei în societate a altor partide politice devine pentru PCRM o condiţie contemporană pentru a realiza dictatura fără a-şi asuma responsabilitate deplină pentru aceasta. Populaţiei i se demonstrează puterea PCRM prin josnicia cu care guvernarea comunistă hărţuieşt partidele neloiale ei, iar organismelor internaţionale – butaforia sistemului democratic.
Actuala opoziţie riscă să nimerească în aceeaşi situaţie cu statut de partide ale disidenţilor dacă gruparea ilegală de tip mafiot care se află la guvernare prin uzurparea puterii în stat şi instaurarea dictaturii, va fi percepută de către partidele de opoziţie, în formula PCRM, ca adversar politic. Actuala guvernare a Republicii Moldova este o grupare criminală care atentează la independenţa, suveranitatea şi integritatea acestui stat(aservirea intereselor Rusiei în problema transnistreană şi nu numai), la inviolabilitatea valorilor supreme şi a principiilor fundamentale consfinţite în constituţie (Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate. Art.1 alin.3). Important, aici, este şi faptul că această guvernare antiumană a paralizat întreaga societate printr-o făţarnică şi obraznică suprapunere a intereselor sale meschine pe ideologema comunistă, construinduşi, astfel, suportul psiho-social necesar pentru “opera” sa de genocid asupra poporului Republicii Moldova. Prin urmare, protagoniştii acestei ruşinoase, dar şi extrem de periculoase opere, de rind cu ideologia comunistă care le-a servit drept acoperire justificatoare a acţiunilor sale antiumane, merită să fie supuşi unui tribunal internaţional special. Or, actul de genocid trebuie curmat pentru a evita exterminarea umană şi nu doar în urma constatării dimensiunilor acestei exterminări (în zeci?, sute?, mii? sau sute de mii? de morţi).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)